Cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului purtau numele de momârlani. Se spune despre ei că sunt urmaşii dacilor în acest ţinut de munte, în care urbanizarea a dus la alterarea tradiţiilor seculare, păstrate însă cu sfinţenie de comunitatea din ce în ce mai restrânsă din aşezările rurale de munte.
Momârlanii sunt o comunitate mică din România, ce reprezintă băştinaşii din vechile sate ale Văii Jiului. Ei au fost primii locuitori ai aşezărilor de munte, cu mult timp înainte ca ţinutul cărbunelui să atragă oameni din celelalte zone ale ţării şi din întreg Imperiul Austro-Ungar, cu secole înainte ca Valea Jiului să devină cea mai urbanizată zonă a Hunedoarei.
Urmaşii dacilor, aşa cum sunt numiţi momârlanii, au păstrat tradiţii vechi, fascinante pentru cei care le vizitează locurile. Momârlanii şi-au ridicat casele la fel cum o făceau strămoşii daci, portul tradiţional le era asemănător cu cel al dacilor înfăţişaţi în scenele Columnei lui Traian, iar morţii şi-i îngropau în grădinile caselor, pentru ca sufletele lor să aibă parte de linişte.
David Ansted, un celebru geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului, relata despre sălbăticia locurilor şi despre portul şi înfăţişarea pitoreşti ale oamenilor din aşezările de munte. „Un număr mic de sate se găsesc aici şi acestea sunt populate de un amestec al valahilor harnici, care pot fi văzuţi în general păstorindu-şi turmele şi cultivându-şi pământurile. Sunt foarte pitoreşti la înfăţişare şi port şi sunt înclinaţi să fie prietenoşi.
Cirezile lor sunt aproape la fel de pitoreşti ca ei. Vitele lor sunt aproape toate albe-crem, cu coarne încovoiate elegant, având o lungime neobişnuită. Caii sunt mici şi asprii, dar foarte destoinici în muncă şi cu un temperament bun”.
Momârlanii sunt comunitatea originală a Văii Jiului, cunoscută ca urmașii dacilor care și-au păstrat tradițiile seculare, chiar și după urbanizarea zonelor rurale. Ei au fost primii locuitori ai așezărilor din munți, mult timp înainte ca Valea Jiului să devină o zonă urbanizată și să atragă oameni din întreaga țară.
David Ansted descrie că „oamenii din aşezările de munte, chiar dacă trăiesc într-o sălbăticie aparentă, sunt foarte gospodari şi îşi conduc vieţile într-un mod cu mult mai puţin dependent de alţii decât este cazul cu oamenii din zonele urbane”.
Momârlanii sunt cunoscuţi şi pentru arta lor populară, în special pentru ţesutul de covoare, păstrat de-a lungul timpului şi transmis din generaţie în generaţie. Aceste covoare, decorate cu motive tradiţionale, reprezintă o adevărată comoară culturală şi sunt foarte apreciate de colecţionarii de artă populară.
În ciuda faptului că urbanizarea şi modernizarea au dus la dispariţia multor tradiţii şi obiceiuri din Valea Jiului, momârlanii încearcă să păstreze vie flacăra tradiţiilor şi să le transmită şi generaţiilor viitoare. Astfel, în prezent, există diferite proiecte care îşi propun să susţină şi să promoveze tradiţiile şi cultura momârlanilor, în încercarea de a le păstra şi transmite mai departe.
Autorul cărții „O excursie scurtă în Ungaria și Transilvania în anul 1862” relata despre o așezare din Valea Jiului în care a fost întâmpinat de un copil de opt ani care cânta la un fluier din stuf. David Ansted observa că acest instrument clasic îl purta înapoi în timp, aducându-i aminte de Arcadia, o regiune antică din Grecia.
El a remarcat, de asemenea, bogăția imensă de cărbune a zonei și faptul că existau urme ale exploatării sale din perioada antică. Ansted a relatat și despre incendiile uriașe din zonă, despre care localnicii nu aveau idee despre originea lor. Se presupune că aceste incendii ar fi avut loc cu mult timp în urmă, poate înainte ca romanii să intre în țara noastră.
Aron Densușianu a relatat, de asemenea, despre locuitorii Văii Jiului și a observat că bărbații erau cei mai frumoși, fiind adevărați atleți cu staturi înalte și bine legate. Femeile, în schimb, erau considerate urâte, cu trăsături neregulate și bărbătești. Densușianu a descris stilul de viață al locuitorilor, inclusiv agricultura, negoțul de scânduri și șindrile și economia de vite a celor din locurile muntoase.
El a menționat și tradiția locală de a purta cuțite și furculițe în teacă la brâu și a precizat că aceste obiecte sunt folosite în principal în scopuri practice, nu în conflicte fizice.
Scriitorul Jules Verne a creat un decor de poveste pentru romanul său „Castelul din Carpați”, publicat la sfârșitul secolului al XIX-lea, plasând acțiunea în împrejurimile unei cetăți misterioase aflată pe un pisc, deasupra trecătorii Vulcan. Primul personaj descris este ciobanul Frik, din satul Werst, care își păzea turmele la marginea unui podiș plin de verdeață de la poalele Retezatului. Frik ar putea fi considerat un momârlan, având în vedere zona în care acțiunea romanului și eroul său au fost plasați.
Jules Verne îl descria astfel: „La picioarele lui înfipte în niște încălțări grosolane și caraghioase de lemn nu murmura Lignon-ul, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete și pastorale ar fi fost demne să curgă prin meandrele romanului Astreei.
Frik din satul Werst ― așa se numea acest rustic păstor, la fel de neîngrijit ca și animalele sale, bun să locuiască în acea cloacă sordidă ridicată la intrarea în sat, unde oile și porcii lui creșteau într-o revoltătoare păducherie.
Trântit pe o movilă acoperită cu iarbă, dormea cu un ochi, veghind cu celălalt, cu pipa lui mare în gură, fluierându-și, uneori, câinii, când vreo oaie se îndepărta de pășune sau sunând în bucium și trezind ecoul munților. Credulitatea celor din jur îi atribuie, fără să stea prea mult pe gânduri, haruri miraculoase; dăruit cu puterea vrăjitoriei, face farmece oamenilor și animalelor, îndulcește sau asprește ursita, vinde prafuri aducătoare de plăceri, de la el se cumpără băuturile și formele magice. Frik era văzut ca un vrăjitor; un evocator de arătări fantastice.
Dacă stăteai să-i dai crezare, vampirii și vârcolacii îi dădeau ascultare; îl întâlneai, la apus de lună, în nopțile întunecoase, asemenea altora ca el, de pe alte meleaguri, călare pe roțile morilor, vorbind cu lupii sau visând la stele.”
La începutul secolului trecut, istoricul Nicolae Iorga a călătorit în Valea Jiului și a descris comunitățile din Petroșani în cartea sa „Neamul Românesc și Țara Ungurească”, publicată în 1906.
Unde găsim momârlani în 2023?
Satele Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviş, Jieţ, Lunc şi cătunele din zona munţilor de lângă Petroşani găzduiesc şi astăzi comunităţi de momârlani, păstrătorii tradiţiilor străvechi ale acestor meleaguri.
Într-un articol intitulat „Merişor, un sat de momârlani”, publicat în revista Sociologie românească a Institutului Social Român, istoricul Ion Vintilescu îi descrie pe locuitorii satelor de munte din jurul Văii Jiului. Potrivit autorului, acesta trăiesc mai mult retraşi în mijlocul averii lor, fiind dedicaţi muncii şi interesându-se puţin de ceea ce se întâmplă în jur. Izolarea este o deprindere intrată în fire pentru ei.
În afară de fluier, nu întrebuinţează alte obiecte de cântat la petreceri şi nici nu apelează la lăutari sau alţi cântăreţi. Originalitatea vieţii lor se reflectă şi în obiceiurile funerare, fiecare familie îngropându-şi morţii în propria grădină cu pomi, astfel încât aceştia să crească peste morminte după câţiva ani. Cultul şi amintirea morţilor sunt păstrate vie în aceste comunităţi de momârlani.
Cu toate acestea, diferenţa de clasă nu există între locuitorii ţinutului, iar bătrânii nu pomenesc că ar fi existat vreodată. Toţi sunt consideraţi o apă şi un pământ. În pofida acestui fapt, momârlanii trudesc singurei la munte şi sunt priviţi de sus de către locuitorii din părţile mai bogate ale Ţării Haţegului, care le adresează adesea apelativul peiorativ de „momârlani”.
Momârlanii mai pot fi întâlniți în satele Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviş, Jieţ, Lunc sau în cătunele de pe munți, din zona Petroșaniului.
În 1937, istoricul Ion Vintilescu îi descria pe localnicii satelor de munte din împrejurimile Văii Jiului în articolul „Merișor, un sat de momârlani”, publicat în revista Sociologie românească, a Institutului Social Român. „Citești pe fața săteanului, când stai cu el de vorbă, dacă nu ți-o mărturisește direct, dorința lui de spațiu larg. Diferența de clasă nu există și nici bătrânii nu pomenesc că ar fi existat vreodată.
Toți sunt o apă și un pământ. Își dau seama însă că sunt cei mai înapoiați dintre locuitorii ținutului și nu ascund calificativul peiorativ „momârlan” – care trudește singuratec la munte – pe care li-l adresează sătenii din părțile mai bogate ale Țării Hațegului. Merișoreanul trăiește mai mult retras în mijlocul averii lui, muncind de dimineața până seara, interesându-se puțin de ceea ce se petrece în jur.
Izolarea a ajuns pentru ei o deprindere intrată în fire. Abia cu venirea toamnei coboară vitele către sat și deci se apropie și oamenii. Originalitatea vieții merișorenilor se manifestă și în distracțiile lor. Ei nu cunosc și nici nu întrebuințează la petreceri alt obiect de cântat decât fluierul.
Lăutari sau altfel de cântăreți nu întâlnești aici, căci aproape toți satenii știu să zică din fluier. Fiecare familie își îngroapă morții în grădina cu pomi, ca peste câțiva ani să crească peste morminte. Cultul și amintirea morților sunt șterse aproape cu totul”, scria Ion Vintilescu, în 1937.”
Văzând din perspectiva tradițiilor și obiceiurilor, momârlanii au o multitudine de superstiții legate de naștere, căsătorie și înmormântare. Acestea sunt descrise de Dumitru Gălățan Jieț în seria sa de volume „Riturile de trecere în Ținutul Momârlanilor”: „Nașterea”, „Căsătoria”, „Înmormântarea”, publicată între 2011 și 2012.
Urlatul prelung al câinelui din curte, cântecul cucului sau al cucuvelei în vecinătatea casei, spargerea sticlei de la lampa de gaz erau considerate semne rele. Sinuciderile erau rare, iar cei care alegeau să îşi curme viaţa, spânzurându-se de crengile unor copaci aveau parte de o înmormântare cu totul ieşită din comun. Era săpată o groapă sub pom, iar oamenii tăiau laţul în care sinucigaşul îşi găsise sfârşitul, pentru ca trupul lui să cadă direct în ea şi să fie acoperit cu pământ, fără niciun fel de serviciu religios, amintea etnologul.
Dumitru Gălăţan Jieţ susţinea că una dintre cele mai importante sărbători pentru momârlani era „Moşii de iarnă”, care se sărbătorea în a doua duminică după Paşti. „În Moşii de iarnă, copiii primesc ouă colorate, mielul, colacul şi o cană de vin. Este o sărbătoare în care se gătesc cozonaci, se beau vinuri de casă şi se adună întreaga familie. Momârlanii respectă tradiţia de a nu mânca pâine albă în această perioadă şi de a se îmbrăca numai în haine negre”, explica autorul în seria sa de volume.
În trecut, momârlanii din Valea Jiului erau cunoscuţi ca fiind oameni curajoşi şi harnici, care îşi apărau teritoriul cu orice preţ. În perioada interbelică, unele dintre obiceiurile lor erau considerate arhaice şi regressive, iar momârlanii erau stigmatizaţi şi marginalizaţi de societatea românească, în general. În prezent, aceste tradiţii şi obiceiuri sunt apreciate şi promovate de autorităţile locale şi de organizaţiile culturale din zonă, ca parte integrantă a patrimoniului cultural românesc.
